Lângă mănăstirea care domină înalt marea şi câmpia s-au grupat în timp hanuri, taverne şi prăvălii. De veacuri vizitatorii găsesc în acest spaţiu mic locuri de cazare, restaurante şi magazine. Aceste case vechi, din lemn şi piatră, fermecător înghesuite în jurul mănăstirii, împreună cu turnurile, meterezele şi întregul sistem de apărare al zidurilor creează un decor ce pare coborât dintr-o poveste.
    Totuşi ghidul ne-a spus cam aşa:
    –Anual peste două milioane de oameni vizitează Mont Saint-Michel. Dintre aceştia, jumătate nici măcar nu pun piciorul pe prima treaptă a scării din sat, iar la intrarea în mănăstire ajung doar câteva sute de mii.
    Pare ciudat, dacă te gândeşti că pe această stâncă solitară, care este numită cu emfază „munte” (mont), sat (village) sau chiar „oraş” (ville), nu vei conteni niciodată să descoperi şi să admiri detalii încântătoare.

    Dar stânca de pe care veghează Arhanghelul este situată la ţărmul Oceanului Atlantic şi vizitatorii care vin la Mont Saint-Michel sunt atraşi atât de această insulă legendară, simbol al spiritualităţii şi măreţiei lumii medievale, cât şi de un fenomen excepţional: cea mai mare maree din Europa.

    Este impresionant cum apa se apropie tot mai mult până când intră în stăpânirea întregului ţinut. Matematic vorbind, apa parcurge cam 40 de kilometri în 6 ore. Poetic, tradiţia locului spune că valurile vin cu viteza unui cal în galop.
    Dacă aştepţi mareea jos, pe podul care leagă mănăstirea de zona hotelurilor, poţi vedea de aproape cum valurile răzbat ameninţătoare printre scândurile podului, se izbesc de zidurile fortificate care înconjoară mănăstirea şi satul sau se avântă înspumate, acoperind tot mai mult pajiştea înverzită.
    Forţa revărsării de apă nu este aceeaşi în fiecare zi, ci depinde de fazele lunii şi de ciclul solar.
    În zilele cu maree puternică, stânca se transformă într-o insuliţă care este complet înconjurată de apă. Intrarea spre mănăstire este inundată de valuri. Toţi cei care au ales să rămână în mănăstire, pe ziduri sau în sat sunt blocaţi acolo pentru o vreme. Nimeni nu mai poate pătrunde pe mica insulă şi nimeni nu mai poate ieşi. Oceanul stăpâneşte deplin, până în depărtarea zării.

    După un timp începe retragerea apelor, iar intrarea spre mănăstire redevine accesibilă.
    De îndată, cei curajoşi pornesc în explorarea teritoriului cu mâl, nisip şi apă, pe care oceanul tocmai l-a eliberat. Chiar dacă această aventură presupune un anume risc, imediat ce începe refluxul, poţi vedea sute de oameni care hoinăresc, de obicei grupaţi în şiruri, în golful ce aşteaptă să fie recucerit de ape.

    Apoi, după câteva ore, mareea revine în forţă, tăind iar calea de acces spre mănăstire.

    Fascinaţia o aduce tocmai această pendulare continuă între flux şi reflux. Poţi, de exemplu, să porneşti în amurg şi să mergi jumătate de oră de la hoteluri spre mănăstire, mirându-te că te poţi opri să faci poze în locuri care urmează să fie acoperite de apă. Vezi iarbă verde şi mici floricele. Doar câteva ochiuri de apă par să proorocească fenomenul neobişnuit care se va produce în curând.
    Odată ajuns în zona mănăstirii, aştepţi împreună cu ceilalţi sosirea valurilor. Vezi cum valurile vin aproape şi tot mai aproape, obligându-i pe oameni să rămână pe pod sau pe zidurile de apărare. Te bucuri de spectacolul înspumat al oceanului. Poate vântul, frigul sau un alt motiv te îndeamnă să nu stai lângă mănăstire până începe retragerea valurilor. Atunci, aproape pe tot drumul de întoarcere, vei fi însoţit de vuietul valurilor care continuă să cucerească uscatul şi vei vedea că locurile unde ai făcut poze nu mai sunt accesibile, ci fac acum parte din împărăţia oceanului.

    Şi privind soarele care apune printre nori, peste un imperiu de apă, îţi aduci aminte de preotul care vorbea despre acest loc magic, pe care Sfântul Mihail însuşi l-a ales pentru slăvirea sa, şi despre mare, care, după ce ne copleşeşte cu puterea sa, se retrage pentru a-şi reface forţele şi a reveni întărită...