Altă duminică în Cerul Arhanghelului

    Titlul acestui grupaj de însemnări despre Mont Saint-Michel mi-a fost sugerat de o vizită-conferinţă, care, în anul 2018, avea loc acolo duminica şi era intitulată „O duminică în Cerul Arhanghelului”.
    M-a atras la acea vizită-conferinţă faptul că se putea urca pe acoperişul mănăstirii, la peste o sută de metri deasupra golfului şi câmpiei.
    Îmi place priveliştea pe care o oferă lumea când este văzută de la înălţime. Nu contează dacă panorama este cu piscuri semeţe plutind printre nori şi zăpezi, cu ţărmuri dantelate sau cu edificii pitoreşti. Sunt de fiecare dată încântată să admir harta în mărime naturală a unor meleaguri.
    Preţul de participare era simbolic: 3,50 euro în plus faţă de preţul de intrare. Dacă locuieşti în România, trebuie să te gândeşti cum ajungi acolo şi unde te vei caza, dar asta este altă poveste.
    Faptul că numărul duminicilor disponibile pentru înscriere se micşora de la o zi la alta mi-a adus dramul de decizie necesar ca să mă înscriu. Am trimis un e-mail, mi s-a confirmat rezervarea şi iată-mă nerăbdătoare pe Terasa de Vest, de unde poţi cuprinde cu privirea o parte din vasta întindere a Normandiei.
    Când am văzut că suntem doar vreo 15 participanţi, mi-am explicat de ce s-au completat atât de repede rezervările.
    A venit şi conferenţiarul, o persoană cu adevărat remarcabilă, care avea o cunoaştere profundă a locurilor şi mult umor. Probabil acest tip de vizită-conferinţă a fost ideea lui. Se vedea clar că îi face mare plăcere să ne vorbească şi să ne conducă prin locuri care nu sunt accesibile publicului într-o vizită obişnuită.

    Când a vorbit despre întemeierea mănăstirii ne-a povestit că Sfântul Mihail i-a apărut în vis Sfântului Aubert, episcop de Avranches, şi i-a poruncit acestuia să-i construiască un loc de închinăciune pe acea stâncă de granit care se înalţă triumfătoare deasupra apelor şi nisipurilor. Apoi conferenţiarul ne-a întrebat:
    – Ce credeţi că a făcut Sfântul Aubert în ziua următoare?
    Cum nimeni nu s-a aventurat să răspundă, l-a întrebat pe unul din cei doi copii din grupul nostru:
    – Tu ce faci când primeşti o temă?
    Şi, în locul copilului, răspunsul l-a dat tot conferenţiarul:
    – Nimic. Aşa şi Sfântul Aubert. Nu a făcut nimic în ziua următoare.
    Drept urmare, Sfântul Mihail a venit la Sfântul Aubert în vis şi a doua noapte. Şi a cerut iarăşi să i se consacre un sanctuar pe stânca singuratică. Nici în ziua următoare Sfântul Aubert nu a trecut la acţiuni concrete, temându-se să nu fi fost o viziune înşelătoare. În schimb, s-a rugat.
    A treia noapte, Sfântul Mihail şi-a făcut din nou apariţia în visul Sfântului Aubert. Dar de data aceasta Arhanghelul s-a arătat uşor impacientat şi, pentru a nu mai lăsa loc de niciun dubiu, a înfipt degetul său, de lumină, în tâmpla Sfântului Aubert. Trezindu-se cu o gaură în tâmplă, Sfântul Aubert s-a convins pe deplin cu privire la veridicitatea poruncii primite.
    Şi aşa, în urmă cu peste 1.300 de ani, a început istoria bogată în evenimente şi miracole a mănăstirii de la Mont Saint-Michel.
    Ca dovadă că miracolul luminează neabătut realitatea noastră prozaică, cotidiană, trebuie spus că în tezaurul bisericii din Avranches este păstrat craniul Sfântului Aubert. Acest craniu poartă vizibil, în osul parietal drept, urmele găurii mitice cu care Sfântul Arhanghel Mihail a confirmat autenticitatea poruncii sale.

    Edificarea unor construcţii pe acea stâncă care era aproape izolată de uscat a cerut multă tenacitate şi pricepere. Neavând loc să se dezvolte pe orizontală, a trebuit să fie găsite ingenioase soluţii pentru a grupa pe verticală chiliile călugărilor şi toate încăperile necesare funcţionării unei mănăstiri (săli pentru primirea oaspeţilor, locuinţe pentru călugări, capele de rugăciune, sală de mese, loc de meditaţie etc.). O parte a acestui edificiu a fost pe bună dreptate supranumită „Minunea”.
    În punctul cel mai înalt, ca o dovadă a aspiraţiei perpetue a omului către cer, se ridică astăzi biserica abaţială, pe a cărei turlă înaltă străluceşte Arhanghelul Mihail.
    Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Insula şi-a schimbat mult înfăţişarea de-a lungul timpului. Biserica pe care a construit-o Sfântul Aubert nu mai există şi multe clădiri s-au succedat şi au dispărut cu scurgerea veacurilor.
    Ghidul povestea cu mult talent, împletind frumos istoria cu legenda şi umorul cu seriozitatea.
    Vorbind despre întâmplările dramatice care au marcat istoria locului, conferenţiarul a spus că trece peste incendii, pentru a ajunge direct la noaptea în care s-a surpat complet clădirea în care erau locuinţele călugărilor.
    – Câţi călugări credeţi că au murit atunci?
    A răspuns tot el.
    – Miracol! Niciunul...
    Era noaptea de Înviere şi călugării erau toţi în biserică. Se rugau.
    Timpul şi-a continuat neabătut trecerea, aducând noi vicisitudini. După un număr de ani, s-a surpat biserica. Câţi călugări au murit? Din nou... miracol! Nu a murit niciun călugăr... De data asta nu era oră de rugăciune şi călugării erau în chiliile lor. Dormeau.

    După o prezentare condensată şi plină de haz a istoricului mănăstirii, vizita a continuat abrupt chiar cu apogeul său, adică urcarea pe acoperiş. Eram încă în inima bisericii şi ghidul ne-a arătat unde vom ajunge: exact deasupra bolţii înalte. Glumeţ ca de obicei, ne-a zis că avem două alternative: să ne căţărăm pe funia de care se trage clopotul în timpul slujbei sau să urcăm multe, multe scări.
    Într-adevăr, trebuie urcate mai multe seturi de scări. Unele sunt în formă de melc, iar altele urcă drept, prin coridoare înguste. La un moment dat, ajungi pe o platformă, unde te întâmpină o pădure de arcuri de piatră.

    Ghidul ne-a explicat rolul important al contraforţilor şi soluţiile practice şi unice care au fost găsite pentru a susţine o biserică ridicată în simbioză cu stânca.
    Măiastra dantelărie de piatră era însă atât de uimitoare, încât greu mai lăsa loc de mirare şi pentru iscusinţa arhitectonică.

    Pentru a nu îngreuna interiorul, ultima porţiune a scării a fost construită în exterior. Această scară, numită pe drept cuvânt „scara de dantelă”, ajunge până la o pasarelă lângă acoperiş.
    În loc de încurajare, conferenţiarul ne-a povestit o anecdotă despre un demnitar bisericesc mai corpolent, care a venit acolo după ce mâncase de prânz. A fost de-a dreptul îngrozit când a trebuit să urce scara. La coborâre, epuizat, se spune că ar fi cerut: „Repede! Repede! Chemaţi un doctor!” Relaxaţi însoţitorii i-au răspuns: „Dacă este prea târziu pentru doctor, avem preoţi.” Şi atunci demnitarul, supărat, a hotărât să fie limitat numărul persoanelor care urcă pe acoperiş.

    Nu ştiu dacă a fost marcată de această povestire sau s-a temut pur şi simplu de vertij, dar o persoană din grupul de vizitatori a rămas la baza scării, neîndrăznind să urce în spaţiu deschis, la zeci de metri deasupra mării.
    Mie însă mi-a plăcut scara de dantelă şi mi s-a părut sublimă priveliştea care se deschide după ce urci această scară suspendată între pământ şi cer.

    Relieful fiind plan, privirea răzbate până departe. Într-o parte sunt ape şi nisipuri mişcătoare, în cealaltă parte este câmpia. În apropiere, recunoşteam zidurile fortificate, pe care mă plimbasem de multe ori, grădina de meditaţie a călugărilor cu eleganţii săi piloni şi alte elemente pitoreşti, care îmi erau foarte dragi. Lângă noi se vedeau ferestrele înalte ale bisericii, care lasă să pătrundă prin ele belşug de lumină, iar pe turlă sclipea în soare, protector, Arhanghelul Mihail. Nu-l mai văzusem niciodată atât de aproape.

    Dacă ar fi fost după mine, greu m-aş fi îndurat să plec de acolo. Am constatat însă că eram ultima. Rămăsesem singură şi a trebuit să mă decid să cobor, păstrând bine imprimate în amintire, pentru muzeul meu interior, aceste minunate imagini la hotarul dintre apă, pământ şi cer.